Ridicat de banul Dumitrache Ghica (1755-1824) la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a aparţinut şi fiului său Mihalache Ghica (1796-1850), un fel de ministru de interne şi mare colecţionar, fondatorul primului muzeu din Bucureşti, pe baza colecţiilor strânse în această casă. Din 1862 a devenit sediul Prefecturii Ilfov. Clădirea a fost extinsă în 1895 şi în perioada interbelică. În prezent, este sediul Judecătoriei Sectorului 3.
Adresa: Str. Ilfov nr. 4-6, sector 3.
Biserica Olari, monument istoric, a fost construită în anul 1758, ctitori fiind un grup de mahalagii în frunte cu vel-vistier Dumitraşco Racoviţă, Mihail-Băcanul, Mincu-Căpitanul şi alţii. Pisania de la uşa bisericii menţionează data: octombrie 1758, domn fiind Ion Scarlat Ghica.
Mai înainte, a existat o altă biserică, mică, numită “a olarilor”, puţin depărtată de actuala. Din această biserică se mai păstrează două sfinte antimise, unul scris cu chirilice româneşti, anul 7226 de la Facerea Lumnii, şi altul în greacă, semnat de Mitropolitul Platon, anul 1733; se mai păstrează, de asemenea, şi cărţi de cult mai vechi.
Biserica actuală, cu Hramul “Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Ierarh Nicolae”, are formă de navă, cu două turle de zid şi trei abside, foarte proporţionată. Stilul arhitectural este zvelt şi simplu. Faţada exterioară este împărţită printr-un brâu median simplu. Atât deasupra, cât şi dedesubtul lui, sunt firide aparente cu formă regulată, arcuite sus. Partea de deasupra are trei rozete pătrate, la cele două abside laterale şi la altar. Pe peretele de la intrare, deasupra brâului, sunt trei medalioane rotunde, pictate în frescă, din 1943, Adormirea Maicii Domnului la mijloc, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, de o parte şi de alta.
Biserica este construită din cărămidă subţire şi foarte rezistentă. Cutremurele din 1809, 1810, 1940 nu i-au cauzat avarii. Focul din 1847, care a bântuit jumătate de oraş, nu a atins-o.
La început, biserica a avut pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi de zid, străpunşi sus de bârne puternice din stejar. În anul 1836, a fost zidit acest pridvor, mărind interiorul şi s-a mai adăugat în faţă un balcon. Tot atunci, s-a zidit şi o turlă de zid. De asemenea, tot în 1836 s-a executat o nouă pictură, în ulei, de către pictorul Eustaţiu Stoenescu, având un stil renascentist, realist, existând până astăzi, deteriorat în cea mai mare parte.
În anul 1863, a fost dărâmată turla de zid şi s-au construit două turle din lemn, care au dăinuit până in 1939.
Prin străduinţa comitetului de restaurare a bisericii, conform instrucţiunilor Comitetului Monumentelor Istorice, s-a urmărit şi s-a ajuns la restaurarea bisericii în forma originală. Astfel, în anul 1939, s-au dărâmat turlele de lemn şi s-au construit alte două, din cărămidă uşoară, iar învelitoarea de tablă de pe acoperiş s-a înlocuit cu olane.
În anul 1943, s-a desfiinţat balconul, s-a înlăturat tencuiala şi o parte din zidăria suprapusă, ieşind la iveală conturul vechiului pridvor, stâlpii cu o minunată frescă, înflorituri în ton roşu viu, maron şi negru, de asemenea şi bârna veche, înnegrită şi roasă de vreme la suprafaţă. Biserica posedă obiecte de valoare, în primul rând două icoane mari ale Maicii Domnului, de dimensiuni 1.10 x 0.90 m. Valoarea istorică o dă faptul că în anul 1810, în urma războiului ruso-turc, refugiaţii din localitatea Arnăuchiul- Turcia au venit împreună cu preoţii lor şi cu odoare de cult, printre care şi o icoană mare a Maicii Domnului şi s-au aşezat în Bucureşti, prin mahalalele Batiştei, Pitar-Moş, Olari. Odoarele au fost puse întâi în Biserica Batiştei, apoi mutate la Biserica Pitar-Moş. Cei mai mulţi dintre cirezarii arnăuchioi, fiind aşezaţi în mahalaua Olari, au luat cu sila această icoană a Maicii Domnului şi au dus-o în Biserica Olari. Ivindu-se contestaţii, documentul din 14 iunie 1830 statorniceşte pentru totdeauna şederea acestei icoane în Biserica Olari, prin decizia Mitropoliei Bucureştilor, document ce se află în arhiva actuală a Parohiei.
Din mai 1982, în cadrul acţiunii de sistematizare a zonei (Calea Moşilor), Biserica Olari a fost translată pe o distanţă de 100 de metri spre sud, până la numărul 8 al aceleiaşi străzi. Lucrările de translare, ca şi orientarea poziţiei definitive, s-au încheiat în martie 1984. În acest interval, biserica a fost închisă, finnd redeschisă la 13 aprilie 1984.
În perioada 1995-2002, s-a restaurat pictura în frescă murală de către pictorul Ion Grigorescu. Pictura, vechde de 200 de ani, este de o valoare artistică deosebită, aceasta constituind, împreună cu construcţia sfântului lăcaş, motivaţia includerii ei pe lista monumentelor de valoare artistică şi istorică din Bucureşti.
Adresa: Str. Olari nr. 8A, sector 2.
Adresa: Bd. Pache Protopopescu nr. 1-3, sector 2.
Pe locul actualei biserici, în anul 1713, din iniţiativa lui Constantin Miluescu, precupeţ, a fost ridicată o biserică din lemn care, la început, a luat numele după ocupaţia ctitorului ei de “Precupeţii Noi”. În jurul acestei biserici s-a înfiinţat şi un cimitir.
După trecerea unui veac, biserica s-a degradat, din cauza lemnului care a putrezit, astfel că, în anul 1814, Bârcă, măcelar, împreună cu alţi enoriaşi, clădeşte o biserică din zid, iar în anul 1865, epitropia de la acea vreme, văzând că aceasta a devenit neîncăpătoare, cu ajutorul creştinilor ortodocşi, hotărăşte mărirea ei în lungime, o zugrăveşte şi aşează o tâmplă nouă. În anul 1872, cu contribuţia credincioşilor, biserica a fost restaurată.
Deoarece în cimitirul din jurul bisericii se îngropau, pe lângă răposaţii parohiei şi alţi morţi (dintre cei veniţi din provincie şi din spitalele bucureştene), epitropia hotărăşte în anul 1873 să nu se mai îngroape pe viitor decât răposaţii din cuprinsul parohiei, cerând, în acest scop, aprobarea primăriei. În anul 1890, cimitirul din jurul bisericii este desfiinţat.
Datorită unor împrejurări necunoscute astăzi, la numai cinci ani de la ultima restaurare, biserica cade în ruină completă. În anul 1877, epitropii V. Blehan şi C.I. Cocioceanu, în frunte cu preotul D.N. Mirodot, ajutaţi de o comisie alcătuită din cinci enoriaşi, repară radical biserica, lucrarea terminându-se în anul 1878. Încă din anul 1866, biserica avea în curtea sa şase chilii pe care le închiriase prin licitaţie.
În anul 1893, biserica este zugrăvută de pictorul Anton Serafim. Un an mai târziu, biserica este ridicată la rang de parohie.
În următorii 20 de ani, biserica este înzestrată cu numeroase odoare şi icoane. În anul 1914 este introdusă lumina electrică. În anul 1915, parohia Precupeţii Noi număra 800 de familii, cu peste 3000 de suflete.
La cutremurul din 9 noiembrie 1940, biserica suferă mari stricăciuni, astfel încât Mitropolia ordonă închiderea ei, luându-se măsuri pentru adunarea fondurilor necesare reparării. Lucrările durează până în 1945.
Stilul predominant al bisericii este cel românesc. Planul este basilical, în forma de cruce mult alungită, formând două abside semi-circulare, la fel ca şi altarul. La intersecţia celor două abside se ridică turla în formă octogonală. A doua turlă serveşte drept clopotniţă. Naosul are deasupra o cupolă semi-sferică, sprijinită pe zidurile laterale. Ferestrele bisericii sunt de factură gotică, iar unele dintre ele prezintă frumoase vitralii. În exterior, remarcăm o cornişă cu mai multe rânduri de profile; câmpul zidului este simplu tencuit, cu câte o rozetă cu motive florale. El este fragmentat de un brâu în două registre orizontale. Soclul de piatră prezintă, de asemenea, caracteristicile stilului românesc. La construcţie a fost folosită şi cărămida, totul fiind legat cu var hidraulic. Pictura este în stilul renascentist, cu completări în stil bizantin nou.
Adresa: Str. G-ral Ernest Broşteanu nr. 12, sector 1.
Pe locul sau în preajma actualei biserici – clasată monument istoric – se afla pe la 1681-1682 un mic schit de lemn. Către 1700, grija lăcaşului o purta David Corbea Ceauş, venit din Braşov. El lucra la cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu, unde a dobândit notorietate ca diplomat, fiind trimis în Rusia şi Polonia. Este probabil ca el să fi avut case şi proprietăţi în apropiere, căci mahalaua înconjurătoare îi purta numele – Ceauş David. Pentru o vreme, mica biserică a purtat acelaşi nume.
Conform tradiţiei, icoana Maicii Domnului, ferecată în argint şi lucrată de Filip Nicolau Argintarul la 1682, aflată azi în naos, ar fi fost dăruită de domnitorul Constantin Brâncoveanu. De la ea, cu vremea, a început să i se spună Biserica Icoanei.
Prima construcţie în zid, de plan trilobat, cu trei turle, a fost ridicată de monahul Misail Băbeanu (fost logofăt de taină), la 1745-1750, în vremea lui Constantin Mavrocordat şi a lui Grigore al II-lea Ghica. La 1777 ajunge ctitor Panait Băbeanu, căpitan de lefegii, nepotul lui Misail. El reface biserica între 1784 şi 1786, în vremea lui Mihai Suţu, şi o pictează în frescă, cu ajutorul lui Grigore Zugravul. Tot el adaugă în apropiere 12 chilii pentru adăpostirea unor văduve sărmane, “obraze mai alese şi călugăriţe”. Mai statorniceşte şi “orânduieli” de gospodărire a lăcaşului şi averii acestuia. Între altele, el ţine aici doi preoţi şi un diacon, “ca să fie podoaba bisericii şi învăţătura copiilor”. În 1812, grija bisericii îi revine lui Pana Băbeanu, nepotul lui Panait. Acesta obţine cărţi domneşti de danie şi scutiri de biruri în favoarea bisericii de la Ion Gheorghe Caragea (1813), Alexandru Suţu (1819) şi Grigore al IV-lea Ghica (1826).
Biserica se prăbuşeşte la cutremurul din 1838. Ea este reconstruită şi repictată în acelaşi an, iar pe pereţii pronaosului sunt pictate portretele membrilor familiei donatoare: Misail, Panait, Ioniţă cu soţia sa Sofia şi copiii lor Elena, Nicolae, Maria şi Panait (Pana, curatorul restaurator). În 1873, Elena Băbeanu restaurează biserica după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Ea instalează aici altarul actual, creat în 1850 şi restaurat în 1967 de Ion Taflan. În 1889, Mihai Băbeanu restaurează biserica de la fundaţii şi îi adaugă exonartexul. Cu această ocazie, frescele sunt acoperite de pictura în ulei realizată de un elev al lui Gheorghe Tattarescu. În 1928 au loc reparaţii generale, dirijate de arhitectul Smărăndescu. Atunci se renunţă la turla din mijloc, acoperişul şi turnurile sunt acoperite cu tablă, picturile interioare sunt restaurate şi casele învecinate, reamenajate. După cutremurul din 1940, biserica a fost consolidată. Lucrări de restaurare au avut loc în 1965, 1977 şi 1989.
În timpul existenţei sale de mai mult de trei secole, biserica a primit numeroase danii: terenuri, imobile, magazine, vii, obiecte de cult, cărţi (dintre care cea mai veche, un Triodion editat la Râmnic în 1777), mobile. Membrii familiei donatoare au mormintele împrejurul bisericii, după cum atestă pietre funerare (cea mai veche din 1846) şi monumentele funerare ale familiilor: Polizu, Odobescu, Nicolescu Cita, Urdăreanu, Tampeanu, Dobrowolsky, Steriopol.
Sărbătoarea patronală a bisericii este celebrată de Adormirea Maicii Domnului (15 august) şi de Sfântul Nicolae.
Adresa: Str. Icoanei nr. 12, sector 2.
