Adresa: Str. Ilfov nr. 4-6, sector 3.

Mai înainte, a existat o altă biserică, mică, numită “a olarilor”, puţin depărtată de actuala. Din această biserică se mai păstrează două sfinte antimise, unul scris cu chirilice româneşti, anul 7226 de la Facerea Lumnii, şi altul în greacă, semnat de Mitropolitul Platon, anul 1733; se mai păstrează, de asemenea, şi cărţi de cult mai vechi.

Biserica actuală, cu Hramul “Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Ierarh Nicolae”, are formă de navă, cu două turle de zid şi trei abside, foarte proporţionată. Stilul arhitectural este zvelt şi simplu. Faţada exterioară este împărţită printr-un brâu median simplu. Atât deasupra, cât şi dedesubtul lui, sunt firide aparente cu formă regulată, arcuite sus. Partea de deasupra are trei rozete pătrate, la cele două abside laterale şi la altar. Pe peretele de la intrare, deasupra brâului, sunt trei medalioane rotunde, pictate în frescă, din 1943, Adormirea Maicii Domnului la mijloc, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, de o parte şi de alta.

Biserica este construită din cărămidă subţire şi foarte rezistentă. Cutremurele din 1809, 1810, 1940 nu i-au cauzat avarii. Focul din 1847, care a bântuit jumătate de oraş, nu a atins-o.

La început, biserica a avut pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi de zid, străpunşi sus de bârne puternice din stejar. În anul 1836, a fost zidit acest pridvor, mărind interiorul şi s-a mai adăugat în faţă un balcon. Tot atunci, s-a zidit şi o turlă de zid. De asemenea, tot în 1836 s-a executat o nouă pictură, în ulei, de către pictorul Eustaţiu Stoenescu, având un stil renascentist, realist, existând până astăzi, deteriorat în cea mai mare parte.

În anul 1863, a fost dărâmată turla de zid şi s-au construit două turle din lemn, care au dăinuit până in 1939.

Prin străduinţa comitetului de restaurare a bisericii, conform instrucţiunilor Comitetului Monumentelor Istorice, s-a urmărit şi s-a ajuns la restaurarea bisericii în forma originală. Astfel, în anul 1939, s-au dărâmat turlele de lemn şi s-au construit alte două, din cărămidă uşoară, iar învelitoarea de tablă de pe acoperiş s-a înlocuit cu olane.

În anul 1943, s-a desfiinţat balconul, s-a înlăturat tencuiala şi o parte din zidăria suprapusă, ieşind la iveală conturul vechiului pridvor, stâlpii cu o minunată frescă, înflorituri în ton roşu viu, maron şi negru, de asemenea şi bârna veche, înnegrită şi roasă de vreme la suprafaţă. Biserica posedă obiecte de valoare, în primul rând două icoane mari ale Maicii Domnului, de dimensiuni 1.10 x 0.90 m. Valoarea istorică o dă faptul că în anul 1810, în urma războiului ruso-turc, refugiaţii din localitatea Arnăuchiul- Turcia au venit împreună cu preoţii lor şi cu odoare de cult, printre care şi o icoană mare a Maicii Domnului şi s-au aşezat în Bucureşti, prin mahalalele Batiştei, Pitar-Moş, Olari. Odoarele au fost puse întâi în Biserica Batiştei, apoi mutate la Biserica Pitar-Moş. Cei mai mulţi dintre cirezarii arnăuchioi, fiind aşezaţi în mahalaua Olari, au luat cu sila această icoană a Maicii Domnului şi au dus-o în Biserica Olari. Ivindu-se contestaţii, documentul din 14 iunie 1830 statorniceşte pentru totdeauna şederea acestei icoane în Biserica Olari, prin decizia Mitropoliei Bucureştilor, document ce se află în arhiva actuală a Parohiei.

Din mai 1982, în cadrul acţiunii de sistematizare a zonei (Calea Moşilor), Biserica Olari a fost translată pe o distanţă de 100 de metri spre sud, până la numărul 8 al aceleiaşi străzi. Lucrările de translare, ca şi orientarea poziţiei definitive, s-au încheiat în martie 1984. În acest interval, biserica a fost închisă, finnd redeschisă la 13 aprilie 1984.

În perioada 1995-2002, s-a restaurat pictura în frescă murală de către pictorul Ion Grigorescu. Pictura, vechde de 200 de ani, este de o valoare artistică deosebită, aceasta constituind, împreună cu construcţia sfântului lăcaş, motivaţia includerii ei pe lista monumentelor de valoare artistică şi istorică din Bucureşti.

Adresa: Str. Olari nr. 8A, sector 2.

După trecerea unui veac, biserica s-a degradat, din cauza lemnului care a putrezit, astfel că, în anul 1814, Bârcă, măcelar, împreună cu alţi enoriaşi, clădeşte o biserică din zid, iar în anul 1865, epitropia de la acea vreme, văzând că aceasta a devenit neîncăpătoare, cu ajutorul creştinilor ortodocşi, hotărăşte mărirea ei în lungime, o zugrăveşte şi aşează o tâmplă nouă. În anul 1872, cu contribuţia credincioşilor, biserica a fost restaurată.

Deoarece în cimitirul din jurul bisericii se îngropau, pe lângă răposaţii parohiei şi alţi morţi (dintre cei veniţi din provincie şi din spitalele bucureştene), epitropia hotărăşte în anul 1873 să nu se mai îngroape pe viitor decât răposaţii din cuprinsul parohiei, cerând, în acest scop, aprobarea primăriei. În anul 1890, cimitirul din jurul bisericii este desfiinţat.

Datorită unor împrejurări necunoscute astăzi, la numai cinci ani de la ultima restaurare, biserica cade în ruină completă. În anul 1877, epitropii V. Blehan şi C.I. Cocioceanu, în frunte cu preotul D.N. Mirodot, ajutaţi de o comisie alcătuită din cinci enoriaşi, repară radical biserica, lucrarea terminându-se în anul 1878. Încă din anul 1866, biserica avea în curtea sa şase chilii pe care le închiriase prin licitaţie.

În anul 1893, biserica este zugrăvută de pictorul Anton Serafim. Un an mai târziu, biserica este ridicată la rang de parohie.

În următorii 20 de ani, biserica este înzestrată cu numeroase odoare şi icoane. În anul 1914 este introdusă lumina electrică. În anul 1915, parohia Precupeţii Noi număra 800 de familii, cu peste 3000 de suflete.

La cutremurul din 9 noiembrie 1940, biserica suferă mari stricăciuni, astfel încât Mitropolia ordonă închiderea ei, luându-se măsuri pentru adunarea fondurilor necesare reparării. Lucrările durează până în 1945.

Stilul predominant al bisericii este cel românesc. Planul este basilical, în forma de cruce mult alungită, formând două abside semi-circulare, la fel ca şi altarul. La intersecţia celor două abside se ridică turla în formă octogonală. A doua turlă serveşte drept clopotniţă. Naosul are deasupra o cupolă semi-sferică, sprijinită pe zidurile laterale. Ferestrele bisericii sunt de factură gotică, iar unele dintre ele prezintă frumoase vitralii. În exterior, remarcăm o cornişă cu mai multe rânduri de profile; câmpul zidului este simplu tencuit, cu câte o rozetă cu motive florale. El este fragmentat de un brâu în două registre orizontale. Soclul de piatră prezintă, de asemenea, caracteristicile stilului românesc. La construcţie a fost folosită şi cărămida, totul fiind legat cu var hidraulic. Pictura este în stilul renascentist, cu completări în stil bizantin nou.

Adresa: Str. G-ral Ernest Broşteanu nr. 12, sector 1.

Conform tradiţiei, icoana Maicii Domnului, ferecată în argint şi lucrată de Filip Nicolau Argintarul la 1682, aflată azi în naos, ar fi fost dăruită de domnitorul Constantin Brâncoveanu. De la ea, cu vremea, a început să i se spună Biserica Icoanei.

Prima construcţie în zid, de plan trilobat, cu trei turle, a fost ridicată de monahul Misail Băbeanu (fost logofăt de taină), la 1745-1750, în vremea lui Constantin Mavrocordat şi a lui Grigore al II-lea Ghica. La 1777 ajunge ctitor Panait Băbeanu, căpitan de lefegii, nepotul lui Misail. El reface biserica între 1784 şi 1786, în vremea lui Mihai Suţu, şi o pictează în frescă, cu ajutorul lui Grigore Zugravul. Tot el adaugă în apropiere 12 chilii pentru adăpostirea unor văduve sărmane, “obraze mai alese şi călugăriţe”. Mai statorniceşte şi “orânduieli” de gospodărire a lăcaşului şi averii acestuia. Între altele, el ţine aici doi preoţi şi un diacon, “ca să fie podoaba bisericii şi învăţătura copiilor”. În 1812, grija bisericii îi revine lui Pana Băbeanu, nepotul lui Panait. Acesta obţine cărţi domneşti de danie şi scutiri de biruri în favoarea bisericii de la Ion Gheorghe Caragea (1813), Alexandru Suţu (1819) şi Grigore al IV-lea Ghica (1826).

Biserica se prăbuşeşte la cutremurul din 1838. Ea este reconstruită şi repictată în acelaşi an, iar pe pereţii pronaosului sunt pictate portretele membrilor familiei donatoare: Misail, Panait, Ioniţă cu soţia sa Sofia şi copiii lor Elena, Nicolae, Maria şi Panait (Pana, curatorul restaurator). În 1873, Elena Băbeanu restaurează biserica după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Ea instalează aici altarul actual, creat în 1850 şi restaurat în 1967 de Ion Taflan. În 1889, Mihai Băbeanu restaurează biserica de la fundaţii şi îi adaugă exonartexul. Cu această ocazie, frescele sunt acoperite de pictura în ulei realizată de un elev al lui Gheorghe Tattarescu. În 1928 au loc reparaţii generale, dirijate de arhitectul Smărăndescu. Atunci se renunţă la turla din mijloc, acoperişul şi turnurile sunt acoperite cu tablă, picturile interioare sunt restaurate şi casele învecinate, reamenajate. După cutremurul din 1940, biserica a fost consolidată. Lucrări de restaurare au avut loc în 1965, 1977 şi 1989.

În timpul existenţei sale de mai mult de trei secole, biserica a primit numeroase danii: terenuri, imobile, magazine, vii, obiecte de cult, cărţi (dintre care cea mai veche, un Triodion editat la Râmnic în 1777), mobile. Membrii familiei donatoare au mormintele împrejurul bisericii, după cum atestă pietre funerare (cea mai veche din 1846) şi monumentele funerare ale familiilor: Polizu, Odobescu, Nicolescu Cita, Urdăreanu, Tampeanu, Dobrowolsky, Steriopol.

Sărbătoarea patronală a bisericii este celebrată de Adormirea Maicii Domnului (15 august) şi de Sfântul Nicolae.

Adresa: Str. Icoanei nr. 12, sector 2.

După tradiţie, primul ctitor ar fi fost un monah care era “dichiu”, adică mai-mare peste călugării de la Sfânta Mitropolie, ajutat în osteneli de un bun creştin, cu numele de Tirchilă, de unde apoi numele de Dichiu-Tirchileşti, cum ulterior s-a numit şi mahalaua dimprejur.

Se crede că ar fi fost construită între anii 1773-1775, ca schit de călugări, cu mult în afara oraşului. Cu timpul, când Bucureştiul s-a extins, a fost transformată în Biserică Parohială (de enorie), cu o modificare a construcţiei, prin alungirea clădirii şi ridicarea unei turle de lemn (1880), cum se prezintă şi astăzi.

Între anii 1949-1955, bisericii i s-au făcut reparaţii interioare, prin desfacerea tencuielilor până la cărămidă şi pictarea ei în întregime. În anul 1955 i s-au făcut şi reparaţii exterioare.

Adresa: Str. Icoanei nr. 73, sector 2.

Începuturile acestui sfânt lăcaş se pierd în istorie. Primele ştiri cu privire la existenţa unei biserici pe locul celei actuale le avem abia în secolul al XVIII-lea, când aflăm că pe latura de sud a Podului de Pământ (ulterior strada Ştirbei Vodă), înainte de intersecţia cu strada Berzei, exista o mică biserică, ce se ruinase înainte de anul 1760. O ştire din 1766 vorbeşte de o biserică zidită de Anastasia Cantacuzino în mahalaua “Podul de Pământ”.

În locul acestei biserici a fost construită o nouă biserică, mai mare, de către “piosul creştin Clucerul Dona şi soţia sa Zamfira, cam pe la anul 1760”, având hramul Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. După moartea ctitorilor, s-a aşezat în anul 1830 o lespede deasupra mormântului lor, aflat în naosul sfintei biserici, pe care este consemnat acest lucru.

Biserica a fost reparată succesic în anii 1853, 1877 (s-a reparat şi construit din nou turla cea mare) şi 1898, când biserica s-a reparat în mod radical cu concursul T. Dobrescu. Acum a fost pictată de către preotul-zugrav Vasile Damian, în stil neobizantin, s-au desfiinţat stâlpii care despărţeau naosul de pronaos, pridvorul a fost închis şi s-a adăugat un alt pridvor cu trei arcade acoladă. Biserica a fost cuprinsă în lista monumentelor istorice.

După stricăciunile produse de cutremurul din anul 1977, lăcaşul bisericii a fost consolidat începând din anul 1984, realizându-se trei centuri de beton armat legate între ele cu stâlpişori, consolidându-se şi turla de pe pronaos. Pe faţada de vest s-a aplicat un medalion de mozaic, iar pictura a fost curăţată şi împrospătată.

După terminarea lucrărilor de restaurare în anul 1987, biserica a fost trecută în rândul bisericilor ce trebuia demolate, pentru noua amenajare urbanistică a zonei Ştirbei Vodă. În cele din urmă, s-a găsit o cale de salvare a monumentului, executându-se translarea ei cu 12 metri spre sud, la data de 22 februarie 1988. Biserica Sfântul Ştefan – “Cuibul cu Barză” încheie astfel seria de monumente translate în Bucureşti de către echipa de specialişti condusă de ing. Eugen Iordăchescu.

Biserica a fost repusă în funcţiune şi resfinţită la data de 21 noiembrie 1990.

Biserica nu este vizibilă din stradă, ea fiind mascată de blocul de la intersecţia străzii Ştirbei Vodă cu strada Vasile Pârvan. Accesul se face pe lângă bloc – există un indicator (vezi imaginile)

Adresa: Str. Ştirbei Vodă nr. 99bis, sector 1.

Sfântul Haralambie a fost prăznuit cu ceremonial deosebit până în anul 1870, numindu-se Cel mic, iar Sfântul Ierarh Nicolae n-a mai fost sărbătorit, hramul principal rămânând Cuvioasa Parascheva – “Hramul cel Mare”, care se prăznuieşte în această biserică cu mult fast, la 14 octombrie.

Biserica a fost înregistrată de la început de către Nicolae Eftimiu şi soţia sa, Floarea, ctitorii bisericii, cu avere în bunuri imobiliare şi obiecte de cult.

Forma principală a bisericii a fost aceea de cruce (plan treflat), cu o arhitectură a stilului vechi creştin, cu altar, naos şi pronaos, având o singură cupolă şi fiind acoperită cu şindrilă.

După moartea ctitorului ei, în 1862, biserica a fost reparată în 1866, apoi radical în anii 1888 şi 1910.

Biserica din Uliţa Târgoviştei, aflându-se în raza Gării de Nord, înfiinţată posterior bisericii, in 1931, după o existenţă de 77 ani, a fost expropriată şi demolată de C.F.R., în scopul măririi şi înfrumuseţării Gării de Nord, în data de 3 mai 1931.

Cu o parte din fondurile primite din exproprierea menţionată, s-a construit în Calea Griviţei 197, pe terenul bisericii care a mai rămas, o capelă care a fost inaugurată şi dată cultului la 14 octombrie 1931. Cu acest prilej, şi tot din fondurile menţionate, s-a construit, alături de biserică, casa parohială cu etaj şi subsol, destinată personalului bisericesc.

După 14 ani de existenţă, în 1944, capela este distrusă din cauza bombardamentelor aviaţiei străine.

Din fondurile rămase de la exproprierea din 1931, în anul 1937 s-a cumpărat de la proprietarul Bologa din B-dul Titulescu şi de la alţii, terenul pe care, la 14 octombrie 1940, se pune piatra de temelie a bisericii actuale.

Biserica s-a zidit din beton şi cărămidă, între anii 1940-1942, de către Întreprinderea Tiberiu Erimia, după proiectul arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet şi, deşi neterminată, a fost dată cultului în anul 1944.

Lucrările au fost reluate în anul 1949, biserica fiind înzestrată cu tot mobilierul necesar – străni, ancadramente pentru icoane, Sfânta Cruce din altar, sfeşnice, candelabre, icoane etc., iar între anii 1930-1953 s-a efectuat pictura în tehnica “frescă”.

Dacă arhitectura bisericii Sfânta Vineri Nouă nu o imită întrutotul pe aceea a Sfintei Sofia din Constantinopol, care este capodopera desăvârşită a picturii bizantine, se inspiră totuşi din stilul ei şi a mânăstirii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş.

Planul bisericii, dezvoltat monumental, este clasic muntenesc, treflat cu trei abside. Pridvorul a fost evitat pentru a se da monumentului o intrarea caracteristică legată de motivul predominant şi principal al marii arcade din faţada ce cuprinde o vastă decoraţiune din mozaic. Peste spaţiul larg, cu o vizibilitate deosebită şi acustică perfectă, se ridică pe patru arc-dublouri cupola Pantocratorului, aflată în mijlocul naosului, cu o înălţime de 42 de metri, având la baze arcuri moldoveneşti, în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare.

Ca elemente noi, arhitectul a ales verticalitatea arhitecturii, mai ales la altar, cele cinci arcade mari ce decorează faţada principală dând bisericii originalitatea specifică.

Un alt punct de atracţie îl constituie acoperirea pereţilor cu o frescă de o nuanţă excepţional de rară şi delicată, de vaste proporţii, caracteristică stilului tradiţional ortodox.

Suprafaţa picturii reprezintă peste 1600 mp, iar numărul figurilor pictate depăşeşte cifra de 2200, în care sunt înfăţişate Sfânta Treime, Maica Domnului, Îngerii, Patriarhii Vechiului Testament, Profeţii, Sfinţii Apostoli, Martirii, Mărturisitorii, Preacuvioasele femei etc.

Pe frontispiciul bisericii se profilează chipul Cuvioasei Parascheva, executat într-o viziune monumentală din mozaic veneţian (de Murano) şi colorat adecvat ansamblului arhitectonic al faţadei bisericii.

În anul 1992, biserica a fost împodobită cu a catapeteasmă din lemn de stejar, sculptură realizată de meşteri populari moldoveni, menţinându-se icoanele de la biserica veche din Uliţa Târgoviştei.

Adresa: Şos. Nicolae Titulescu nr. 157, sector 1.